Vă mulțumesc din suflet!

Doamna D. avea 54 de ani și un chip de icoană bizantină. Nu, nu e un demaraj literar în forță, cu o metaforă aproape biblică, ci o exprimare medicală. Sau mai bine zis, asemănătoare celei medicale, pentru că formularea corectă este „facies de icoană bizantină”. Explicația e cât se poate de simplă și cumplită în același timp: din cauza unei boli care se cheamă scleroză sistemică, țesuturile i se strângeau și o făceau captivă în propriul trup, ca într-o cușcă. Pielea pe față și pe corp se strânge, esofagul se închide și abia mai lasă să treacă mâncarea, plămânii își pierd componenta de susținere, inima suferă și ea. E o afecțiune autoimună (adică anticorpii care ar trebui să lupte împotriva unor elemente străine se întorc împotriva propriilor structuri ale organismului) ce nu are un tratament foarte eficient și cazurile avansate ajung cu suferințe cardiopulmonare mari. Doamna D. avea o hipertensiune pulmonară impresionantă. În mod normal, cele două camere mari – ventriculii – ale inimii lucrează la presiuni diferite: cel stâng trebuie să pompeze sângele prin aortă și de acolo în tot corpul, dezvoltând lejer 120 mmHg, la nevoie și mai mult. Ventriculul drept trebuie să împingă sângele în circulația mică, adică între cord și plămâni, el lucrând la presiuni mult mai mici, de cel mult 35 mmHg. Pacienta făcuse o tensiune pulmonară estimată de 125 mmHg, adică de aproape patru ori mai mare decât maximul obișnuit al ventriculului. Pentru că hipertensiunea se mărește în timp, inima poate adopta mecanisme compensatorii și poate, până la un punct, ține un oarecare echilibru. E un termen delicat aici, pentru că lucrurile se pot strica oricând și decompensările sunt frecvente. Doamna D. stătea mai mult prin spital decât acasă și cazul pur de reumatologie devenise caz de cardiologie, uneori cu neajunsuri apărute și în sfera digestivă (disfagie, adică înghițire grea, dureri abdominale difuze, indigestii) pe care le gestionam tot în unitatea cardio, pentru că n-aveam încotro. Era sleită de puteri și nu mai suporta spitalul, mai ales că uneori stătea la perfuzii complicate până reatingeam echilibrul firav. Avea brațele ciuruite și pline de hematoame. Respira foarte greu și abia mai vorbea. Avea nevoie de doze mari de diuretic pentru a ține în frâu insuficiența cardiacă dezvoltată. Terapia dilatatoare pulmonară, menită să țină sub control hipertensiunea locală, nu prea mai putea face nimic. Totul era un câmp de luptă, exact așa cum fusese cu domnul V., pacientul de 55 de ani care-și făcuse într-o dimineață o cană cu ceai verde și-n alta închisese de tot ochii.

Când era mai bine, doamna D. se transforma în povestitoare. Avea o nepoată de care era foarte mândră – îmi spusese că a scris chiar o carte. Punea simboluri în orice și pentru orice boală găsea o explicație în felul ei; pe mine multe mă amuzau, că erau departe de adevărul științific, dar le aprobam cu respect și chiar intram în joc, pentru confortul ei psihic, poate și spiritual. Un unchi făcuse cancer pentru că adormise sub un corcoduș și-l trăsese curentul. O bunică orbise pentru că-i trăsese o înjurătură lui Dumnezeu. O nepoată făcuse o boală de inimă pentru că nu se spovedise. O soră dezvoltase o tulburare neurologică pentru că nu se căsătorise și religios. Când stai și asculți oamenii simpli, îți dai seama că fiecare are crezul său și nu-i normal să-i iei în râs, nici măcar să-i combați. Pleci capul și completezi cu o poveste, dar în tine știi cum stau lucrurile (de multe ori parțial, că nici științele nu pot explica totul). În spital o recunoșteai imediat după chipul deosebit și vocea ascuțită, dar mieroasă. Părea că se vaită, dar aveai cum să aplici o empatie proporțională, înțelegând exact prin ce trece? Pesemne că nu. N-ai cum să pricepi ce înseamnă viața unui om care e atât de aproape de moarte, la o vârstă situată încă teoretic departe de sfârșit.

Apasă like pentru sfaturi gratuite

Ieșim în lume frumoși, netezi, plini de timp. Pe parcurs ne sluțim, ne cutăm, ne pierdem timpul. Apoi dispărem ieșiți cu totul din formă. Doamna D. nu mai avea riduri și ăsta era un paradox dat de boală, pentru că-n realitate îmbătrânea mult mai repede. O strângeau toate, de la piele la stomac, de la plămâni la inimă. Lua un pumn de pastile în fiecare zi, între perioadele grele când stătea și la trei perfuzii automate.

– Eu știu că voi muri în noaptea asta, mi-a zis când eram la jumătatea gărzii.
– Pe garda mea nu moarea nimeni! i-am răspuns.

Am stat să analizez ambele componente ale dialogului. Știam că unii oameni presimt când vor muri. Bunica îmi povestise că mama ei i-a zis ziua și ora la care se va desprinde de lume și chiar așa fusese. Mai auzisem cazuri similare și nu găseam nicio explicație rațională. Așadar aici aveam o mare neliniște. Replica mea părea ruptă dintr-o carte de război din genul pozițiilor categorice „Pe aici nu se trece!”. Putea fi și un răspuns arogant și autosuficient, chiar dacă nu asta intenționasem, ci o vorbă de liniștire, de extrasiguranță. Pe undeva era și o reconfirmare pentru mine, deoarece, parcă protejat de cunoștințe, implicare, apropiere de oameni și ceva în plus, chiar nu pierdusem niciun pacient în activitatea de gardă. Pe seară am fost supervigilent și am păzit-o atent, scufundat în cofeină. A căzut într-un somn mic, fiziologic, iar a doua zi ne-am amuzat un pic de anxietate. I-am zis și că voi mai duce acasă încă două pungi, peste sutele avute deja de la supermarket (noi strângem pungi toată viața, e o chintesență a românilor). Cele două erau de sub ochi, firește. Bio.

– Am ajuns să urăsc spitalul, mi-a aruncat într-o dimineață.
– Și eu, i-am răspuns.

O înțelegeam de ce-l ura. Uneori nu se ridica deloc din pat. Alteori arunca din pastile după noptieră (le găsea infirmiera) pentru că nu mai putea să le înghită, cred că mai mult la figurat decât la propriu. Răspunsul meu era anapoda. Nu uram spitalul, că era ancora mea principală. Aici deveneam cel mai eu, uitând de griji, greșeli, depresii. Mă aruncam în luptele oamenilor și mai ales în poveștile lor. Stăteam de vorbă cu pacienți sexa-, septua-, octa-, nonagenari sau chiar centenari. Îi vedeam cum înfloreau după boala anulată sau, de cele mai multe ori, reechilibrată. Mă umpleam cu toate lecțiile lor pe care le-am strâns în inima mea, ca o terapie bilaterală. Să nu credeți niciodată că pacientul nu-și vindecă medicul. Se întâmplă mereu. Îl șlefuiește, îi așază calm în celulele altfel destul de agitate, îi aduce nenumărate bucurii, îl ține în armonie, îi hrănește un nucleu intern care se hrănește cu binele generat altora. Actul terapeutic e mereu în dublusens și cine ajunge medic pe bune, departe de interesele obscure, își caută vindecări interioare prin vindecările pe care le face în exteriorul său.

Când a plecat acasă după o internare lungă, doamna D. mi-a cerut numărul de telefon. Mă suna sau îmi dădea mesaje când respira mai greu și o sfătuiam ce să facă, având grijă să-mi iau măsuri de precauție, mirosând când e obligatorie o internare sau merge o aparent simplă ajustare a unor medicamente. Ne „jucam” cu diureticul și puteam depăși momentele cu dispnee (dispnee înseamnă respirație greoaie), prelungind șederea acasă, într-un oarecare confort. Îmi mulțumea din suflet de fiecare dată. Am tras la indigo astfel de intervenții și chiar le-am contorizat timpul câștigat: reușisem șapte săptămâni fără internare. Era enorm. Eram bucuros. Era fericită în felul ei, alături de familie.

Am revenit într-o zi dintr-un alt stagiu și am găsit-o lipită de patul cu numărul șapte. Cele șapte săptămâni se terminaseră. Era transformată. Nu mai semăna cu nicio stare din altă internare. Nu mai producea urină deloc. Nu mai răspundea la anumite terapii. Respira tot mai greu și am transferat-o imediat la terapie intensivă, secția mare. După paisprezece zile petrecute acolo (a propos, poți folosi acest cuvânt pentru timpul stat în spital? gramatical e corect, dar pare atât de anacronic…) a revenit la noi, depășind insuficiența renală, compensând-o și pe cea cardiacă.

– Oare o să mă fac vreodată bine? m-a lovit iar.
– Măcar binișor, i-am răspuns.

Niciun pacient nu cuprinde exact ce presupune boala lui. Medicii știu, că ei învață parte fiziologică și patologică, studii clinice, răspunsuri la tratamente, statistici. Ei proiectează și înglobează totul. Pacientul nu știe când o boală e incurabilă, chiar dacă se documentează și citește acest termen; nu va accepta niciodată și se va agăța cu disperare de orice pentru a se face bine, uneori căzând chiar în capcanele unor șarlatani care pretind a trata cu terapii energetice, plante miraculoase, cristale, vrăji și alte bazaconii, pentru că ei îmbracă totul în povești ispititoare și exploatează disperarea oamenilor.

Timpul a zburat, fără să respire, că el nu are nevoie de oxigen. Plecat fiind din spital, mă întrebam de ce nu mai primesc mesaje sau telefoane de la doamna D. Existau două posibilități: se făcuse bine sau plecase. Cred că nu e nevoie de explicații exacte aici. Am preferat să cred că se făcuse bine plecând. Într-o seară derulam printre sms-uri și le-am găsit pe cele de la ea. Ultimul era „Vă mulțumesc din suflet!” N-am avut putere să le șterg, cum ea n-a avut putere să mai scrie vreunul.

– fragment din „Dragă inimă”, prima mea carte; mai am doar câteva pachete cu toate cele 6 cărți, cu artprint cadou, cu transport gratuit, la doar 125 de lei, aici 👉🏻 https://readersdogood.ro

Dr. Vasi Rădulescu

Educație medicală gratuită

Abonează-te la noul newsletter de educație medicală. Vei primi un email, o dată pe săptămână, cu articole, sfaturi, recomandări, toate scrise cu grijă de dr. Vasi Rădulescu. Totul este gratuit.

Mulțumesc pentru interes!

Something went wrong.

Dacă apreciezi munca noastră și vrei să ne ajuți să facem în continuare educație pentru sănătate, îți recomandăm:
Proiectul #leapșadesănătate realizează o veritabilă educație medicală și funcționează fără reclame sau alte finanțări. Dacă apreciezi munca noastră dificilă de a oferi mereu informații de calitate, ne poți susține cumpărând cărțile scrise de Dr. Vasi Rădulescu, fondatorul proiectului. Mulțumim mult.

vezi ofertele ⇨